Context: M-am trezit de dimineața și, ca de obicei, l-am ascultat pe Dragoș Pătraru, în timp ce îmi beam cafeaua, mai precis episodul nr. 260 al podcastului „Vocea Nației”, care analizează Raportul Mondial al Fericirii. Acest podcast m-a impresionat. E o realitate a societății românești: “populismul care crește în lume este cauzat de nefericirea oamenilor, iar votul lor pentru partidele extremiste este legat de nivelul scăzut de satisfacție personală și încredere”. Mi-am zis: “Ce-ar fi să-l ascult și să-l trec prin filtrul sistemului penitenciar!” M-am întrebat: “Realitatea din penitenciarele românești conține similarități, discrepanțe și oportunități de reflecție și acțiune ca și societatea în general?”. Și-am început să caut pe goagăl (bloguri, presă, documente etc).
1. Fericirea și încrederea socială vs. realitatea din penitenciare
Raportul mondial: Fericirea și încrederea între oameni sunt indicatori esențiali pentru stabilitatea socială. Lipsa acestora favorizează populismul și radicalizarea.
Penitenciarele românești: Nivelul de satisfacție profesională este extrem de scăzut. Personalul este suprasolicitat, iar condițiile de muncă sunt adesea nesatisfăcătoare, uneori inumane (posturile de pază fără schimbător, ploșnițe pe secții, puncte de lucru la gunoaie etc.. Nivelul de încredere între colegi, precum și față de conducere, este extrem de fragil, fapt ce generează demotivare, tensiuni interne și un risc crescut de radicalizare instituțională. Această stare de fapt este agravată de absența unei justificări coerente a deciziilor luate de către conducere, care, în anumite cazuri, recurge la explicații de-a dreptul infantile sau lipsite de profesionalism, precum: „Că așa vrea p**a mea…” – o expresie care trădează nu doar dispreț față de actul managerial, ci și lipsa totală de respect față de instituție și subordonați.
2. Percepția publică vs. realitatea internă
Raportul mondial: Discursurile radicale par mai populare decât sunt în realitate din cauza vizibilității sporite în mediul online.
Penitenciare: Imaginea publică a penitenciarelor este parțial distorsionată – dominată de scandaluri mediatice (corupție, evadări, abuzuri). Realitatea cotidiană include profesionalism, solidaritate și efort constant, dar acestea nu sunt promovate. Sindicaliștii care semnalează probleme reale sunt adesea etichetați ca perturbatori, deși problemele sunt în mare parte reale, iar decidenții încearcă să le ascundă, să le minimalizeze efectele, în loc să le rezolve cu celeritate. Pentru a deturna atenția de la problema reală și a minimaliza impactul acesteia, unii factori de conducere aleg să adopte postura de victime ale unei presupuse hărțuiri exercitate de către sindicalistul care a semnalat disfuncționalitățile. În loc să analizeze cauzele reale ale situației și să urmărească remedierea acestora, se pune accentul pe comportamentul general al sindicalistului, eludând fondul problemei. Astfel, devine recurentă justificarea de tipul: „Sindicalistul e un nenorocit care îmi subminează autoritatea în fața oamenilor.”, formulare adesea utilizată de managerii mediocri în fața superiorilor lor, într-o tentativă de a-și conserva poziția, redirecționând vina.
3. Spațiile publice și infrastructura: Finlanda vs. penitenciarele din România
Raportul mondial: Spațiile publice de calitate (ex: biblioteca publică din Helsinki) contribuie la fericire și coeziune socială.
Penitenciare: Infrastructura este precară. Nu există spații decente pentru odihnă, formare sau recreere a personalului. Multe penitenciare nu au nici condiții minime, așa cum sunt stabilite prin normele interne (ordin de ministru). Lipsa unor spații comune civilizate accentuează frustrarea și izolarea în rândul polițiștilor de penitenciare.
4. Percepții false și polarizare internă
Raportul mondial: Percepțiile greșite despre ceilalți alimentează radicalizarea și polarizarea.
Penitenciare: Relațiile dintre agenți și ofițeri, sindicate și conducere sunt adesea marcate de suspiciune și tensiune. Frustrările cauzate de decizii discriminatorii ale superiorilor, etichetările și lipsa dialogului social creează un climat toxic, de neîncredere. Comunicarea defectuoasă și percepțiile distorsionate contribuie la scăderea coeziunii între polițiștii de penitenciare, iar, în final la blocaje, la nesupunere față de lege, care generează conflicte greu de gestionat.
Concluzie
Realitățile din sistemul penitenciar românesc confirmă tendințele analizate la nivel global: lipsa încrederii, percepțiile distorsionate, infrastructura inadecvată și polarizarea internă afectează grav climatul organizațional. Investiția în spații decente, promovarea onestă a efortului profesional, transparență în luarea deciziilor și reconstruirea încrederii interne sunt esențiale pentru reechilibrarea sistemului penitenciar românesc.
Propuneri de acțiune:
- Onestitate, verticalitate și responsabilitate prin “exemplul personal”;
- Campanii de promovare a practicilor bune;
- Programe de reconstrucție a încrederii personalului din penitenciare în ANP, prin maximizarea rolului Aparatului central de îndrumare și coordonare a unităților subordonate;
- Investiții necesare în infrastructura minimă pentru personal;
- Dialog real între conducere și sindicate;
- Crearea unor programe reale, nu pe hârtie, de formare profesională, inclusiv prin practică “la firul ierbii” pentru personalul din sectorul operativ.